Panza de paianjen...

in sfarsit m-am regasit..poate de-asta in ultimile nopti in loc sa dorm am ales sa aflu cat mai repede continuarea, cum reusesc sa scap din panza..a fost foarte interesant sa vad cata asemanare poate exista..pana si de nume...Diana si Ilinca, cine-ar fi crezut:)

cu siguranta nu pot spune ca e o regasire totala, totusi este un inceput cu adevarat bun si incep sa simt ca prinde viata si ceva dinauntru, ceva care multa vreme a fost adormit si abia cam de un an incepe sa se dezmorteasca... si eu incep sa cunosc si camaruta asta din mine..

cum vorbeam cu rox demuult cand eram in cismigiu odata si eu vroiam sa plang si sa trec peste un moment greu de acasa...asa si atunci rox imi zicea ca eu sunt pe de-o parte o persoana care simte multe si in care exista ceva sensibil..dar pe de alta parte de cele mai multe ori aleg sa nu-mi dau voie sa simt si sa ma exprim asa cum as vrea...well tocmai partea asta din mine simt ca prinde viata din ce in ce mai mult si incep sa ma descopar...

credeam ca o sa ma sperie faptul ca nu sunt atat de puternica pe cat vreau sa cred sau pe cat arat...ca am sa incerc sa ascund lucrul asta...dar chiar imi place, mi se pare ca sunt cu atat mai umana si mai reala cu cat sunt mai vulnerabila...

totdeauna am fost umarul pe care ceilalti se sprijineau, persoana care nu te dezamageste, care poate sa te ajute totdeauna, persoana care se reface imediat dupa o situatie grea...persoana pe care te poti baza..insa cati dintre cei care intr-adevar s-au bazat pe mine si m-au vazut asa, au avut curiozitatea sa se intrebe: oare ce se intampla cu ea cand nu e nimeni, cand se gandeaste la ale ei si nu sustine pe altii..oare ce simte..oare are nevoie si ea de un umar...de sustinere..are nevoie sa o intreb ce face (nu "ciao, ce mai faci" ci chiar "tu ce faci" care sa astepte un raspuns lung si sincer)...de cele mai multe ori nu..
..si uite asa a aparut Ilinca..ea simte si isi exprima sentimentele si bucuriile si tristetile...prima oara am regasit-o la sighisoara, intr-un fel o leg de o ie pe care am luat-o de acolo...atunci vorbea ea cu felinarul..si zburda prin cetate..si radea si plangea ca un copil...
..apoi de fiecare data cand se umplea paharul si simteam nevoia..there she was...anul trecut am mers de peste 10 ori in vama tot din cauza ei, pentru ca simteam ca acolo e mai usor sa o gasesc...acolo e ea mai mult si eu mai putin...

si abia acum mi-am dat seama ca se poate sa fiu eu si sa fiu ce e ilinca tot timpul, nu e nevoie de un loc special unde merg si ma regasesc, nu e nevoie sa ma ascund si sa fiu eu doar cand nimeni nu ma cunoaste si cand nimeni nu se bazeaza pe mine sa ma comport cumva...pot sa fiu eu tot timpul si cei care intr-adevar tin la mine vor fi la randul lor sprijin cand e nevoie, vor vedea lacrimile si vor stii sa-mi stearga lacrimile cand vor aparea..se vor bucura cu mine de soare si de briza si de inghetata...si cei care nu ma vor decat puternica, serioasa si fara greseala...ei nu sunt de fapt alaturi de mine si nu inteleg nici un pic din cine sunt..si am obosit sa ma comport cum se asteapta cei din jur... am nevoie sa fiu eu..incep sa fiu eu!